A
fost odată un ţăran român, sărac şi cinstit. În sătucul său natal,
izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă mări şi nouă
tări, s-ar fi aflat o baroneasă înstărită, cu dărnicie fără seamăn, care
s-ar fi numit Uniunea Europeană. Şi zvonul nu era numai zvon, căci
văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile
acesteia.
Intr-o bună zi şi-a luat toiagul şi a purces la drum. A
bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit,
l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a imbiat
cu Coca-Cola şi gumă de mestecat. Tăranul a gustat cu măsură din bucate şi, nerăbdator, şi-a spus
păsul:
"Mărită
Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă
pământ bun, ape limpezi, am şi păduri. Iarna însă-i cam lungă la mine în
ţinut, aproape patru-cinci luni pe an. Ca să lucrez bine, aş avea
nevoie de o pereche de încălţări. Sunt desculţ şi mi-e frig. Doar atât
iţi cer".
Doamna Uniune Europeană l-a măsurat din cap până în
picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele acestuia, vineţii,
înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit:
"Omule,
eşti desculţ şi eu te înţeleg... Dar, tot ce-ţi pot oferi este o bască.
Una nouă şi de calitate europeană - Armani. Ţine de frig, de ploaie."
Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a făcut calea-ntoarsă zicând:
"Totuşi e doamnă
bună. Putea să nu-mi dea nimic".
A trecut iarna şi, din gerurile
sale cumplite, omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget degerat la
picior. Apoi vara a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni,
spunându-i păsul vechi:
"Sunt desculţ. O pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine".
Doamna l-a privit cu înţelegere, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască nouă-nouţă.
"Dacă-i degeaba, merită s-o iau", îşi spune la întoarcere ţăranul cel sărac.
Iarna
a trecut cu chiu cu vai şi, în afara altui deget de la picior, degerat
şi amputat de doctor, omul n-a avut de suferit. A urmat primăvara, vara,
iar toamna tăranul şi-a amintit de Doamna cea darnică, pornind iar spre
ea, să-şi încerce norocul. Dinaintea acesteia şi-a băut cu poftă
paharul de Coca-Cola, ba a mai şi cerut unul, căci începuse să-i placă,
dar de întors s-a întors tot cu o bască.
Totuşi nu s-a dat
bătut. An după an, a străbătut calea plin de speranţă, primind cu
politeţe ştiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile şi gerurile au
fost mai amarnice ca niciodată, picioarele i-au degerat şi doctorul a
trebuit să i le amputeze.
Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut
la poarta Doamnei Uniune, care, iute, şi-a dat seama de trebuinţe,
făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou şi strălucitor,
având douăzeci şi una de viteze şi telecomandă.
Omul a mulţumit,
şi întorcându-se în satul său cu maşinăria cea arătoasă a stârnit mari
invidii. De aici i s-a tras un necaz: într-o noapte a fost călcat de
hoţi. Aceştia nu găsiseră mare lucru, dar plecaseră acasă cu saci
întregi de băşti. Oameni cu frica de Dumnezeu, îi lăsaseră, totuşi,
căruciorul. În prag de iarnă, ţăranul s-a pomenit astfel fără nicio
bască.
Aşezat comod în căruciorul său silenţios, a
pornit iar cale de nouă munţi şi nouă ţări, s-a înfăţişat Doamnei Uniune şi i-a spus:
"Mărită
Doamnă, m-au călcat hoţii şi, acum, la căderea zăpezii, sunt cu capul
descoperit. Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi".
Doamna l-a măsurat din cap până la brâu (acolo unde începea căruţul) şi, gânditoare, i-a spus:
"Bade
dragă, eu te înţeleg. Dar, tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de
încălţări. Apropo, aşa cum te văd, cred că tu nu mai poţi munci. Nu-mi
vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea
mai bună bască!"
