Ca să înţelegem ce ni se întâmplă:
Secretele puterii politice după A.N. Chomsky
Preluare adaptată din mediul internet
Avram Noam Chomsky (n. 1924) este un reputat lingvist american, profesor emerit la Massachusetts Institute of Technology (MIT).
În afara mediilor academice, Chomsky este mult mai cunoscut în
lumea întreagă pentru activitatea sa politică, îndeosebi în ceea ce
priveşte critica vitriolantă la adresa politicii externe a Statelor
Unite, dar şi a guvernelor altor mari puteri. Drept care este considerat
şi o personalitate marcantă a stângii politice din Statele Unite.
Noam Chomsky a identificat şi a explicat, într-o formulare pe
înţelesul tuturor, regulile de bază ale manipulării pe care se bazează
puterea politică în criza de legimitate şi pe care el le numeşte
strategii ale diversiunii. Ele au fost sintetizate în ceea ce poate fi
numit “Decalogul Chomsky”.
Decalogul Chomsky
1. Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate
Pentru aceasta: Să distragi permanent atenţia de la problemele
sociale reale, îndreptând-o către subiecte minore, dar cu mare impact
emoţional.
2. Poporul trebuie să perceapă conducătorii drept salvatori ai naţiunii
Pentru aceasta: Inventează false ameninţări, ori creează probleme
grave, care îngrijorează real şi angajează opinia publică, iar apoi
oferă soluţiile.
Un exemplu: Favorizează insecuritatea cetăţenilor, apoi guvernarea
providenţială salvează naţiunea în temeiul legilor represive cerute de
popor, cu preţul limitării propriilor libertăţi democratice.
3. Poporul trebuie permanent pregătit pentru mai rău
Pentru aceasta: Mecanismele propagandei “albe” (oficială, integral
asumată de guvern), “gri” (parţial asumată) şi “negre” (niciodată
asumată) trebuie să promoveze imaginea unui guvern în permamenţă
preocupat pentru ameliorarea condiţiilor tot mai sumbre ale viitorului.
Politicile antipopulare dure se vor aplica gradual, pentru a se preveni
ori atenua protestele sociale. În acest fel, cel mai mare rău devine
suportabil dacă e administrat în porţii anuale, conform unui program
anunţat.
4. Poporul trebuie să creadă că şi ceea ce guvernele îi pregătesc spre a trai mai rău este tot pentru binele său
Pentru aceasta: Să obţii acordul de moment al poporului pentru
măsuri economice dure din viitor. Omul se obişnuieşte cu ideea şi
înghite tot, dacă e prevenit şi amânat.
5. Poporul trebuie să aibă o gândire care să nu-i permită sesizarea legăturii dintre cauze şi efecte
Pentru aceasta: Să te adresezi oamenilor ca şi cum ar avea cu toţii
o gândire infantilă. În felul acesta, îndrepţi mulţimile spre un tip de
gândire superficială, naivă şi cu predispoziţie la intoxicări
informaţionale.
6. Poporul trebuie dezobişnuit să problematizeze realitatea şi să acţioneze sub impulsul emoţiilor
Pentru aceasta: Să faci tot timpul apel la sentimente şi la reacţii
glandulare, nu la raţiune. Să încurajezi reacţiile emoţionale, pentru
că sunt cel mai uşor de manipulat.
7. Poporul trebuie obişnuit cu satisfacţii ieftine, care să-i
ocupe timpul şi să-l demotiveze în atingerea unor idealuri superioare
Pentru aceasta: Un sistem de învăţământ corupt şi nefuncţional este
instrumentul ideal de a tine cetăţenii în ignoranţă şi a manipula
opiniile colective după bunul-plac.
8. Poporul nu trebuie să aiba acces la mijloace de informare completă, exactă, corectă şi obiectivă
Pentru aceasta: Să încurajezi financiar acele mijloace de
comunicare în masă care îndobitocesc publicul şi îl ţin legat de
emisiuni şi seriale vulgare, ce trag inteligenţa în jos.
9. Poporului trebuie să-i fie indus spiritul turmei
Pentru aceasta: Să stimulezi sentimentul individual de culpă, de
fatalitate, de neputinţă. Persoanele care nu mai au impulsul de a se
revolta, devin o turmă şi sunt uşor de controlat.
10. Poporul nu trebuie să creadă în existenţa strategiilor şi mijloacelor oficiale de manipulare
Pentru aceasta: Să apelezi la toate cuceririle ştiinţelor pentru a
cunoaşte punctele slabe din psihologia individului şi a mulţimilor. În
acelaşi timp, să discreditezi aceste cunoştinţe prin mass-media, astfel
ca poporul să nu creadă în mijloacele şi strategiile statale de
manipulare.
Cine este legătura superioară a preşedintelui Curţii Constituţionale?
Aşa cum anticipam în editorialul anterior, “Talibanii Curţii
Constiţutionale” (vineri, 3 august crt.), scandalul listelor electorale
este atât de imens şi cu consecinţe atât de devastatoare încât interesul
înmormântării lui, dacă se poate în Groapa Marianelor (cel mai adânc
punct de pe suprafaţa Pământului, aflat în Oceanul Pacific la 11.034 m
adâncime), va deveni periculos de contagios, impunând fie trimiterea
unora în carantină, fie achiesarea la un monstruos compromis.
Evenimentele care au generat adevăratele ştiri ale ultimelor zile
ne-au arătat un preşedinte suspendat, care, în mare disperare, s-a
lansat într-un atac mediatic terorist soldat cu refacerea convenabilă
lui a ultimei Hotărâri a Curţii Constituţionale, demisia miniştrilor de
la Interne, Ioan Rus, şi de la Administraţie, Paul Dobre, iar directorul
Evidenţei Populaţiei a fost convocat la Parchet.
Dintr-odată, Traian Băsescu a devenit primul expert al ţării în
materie de liste electorale, cerând imperativ autorităţilor legitime ale
statului ce, cum şi cât să facă, iar în final să îi scoată şi un plus
de 300.000 de electori.
Eu Cetăţeanul Român am dreptul să-mi întreb reprezentanţii aleşi şi
membrii competenţi ai Guvernului să-mi răspundă, aducând opiniei
publice următoarele clarificări esenţiale:
- Cum se explică creşterea numărului electorilor de la 16.597.508 în 1992 la 17.218.654 (+ 621.146) în noiembrie 1996?
- Cum se explică creşterea numărului electorilor de la 17.699.727 în decembrie 2000 (17.842.103 în 2003) la 18.449.344 (+ 799.617) în noiembrie 2004?
Telecomanda prezidenţială, deşi fără sursă de alimentare, a
funcţionat impecabil şi a siluit Curtea Constituţională, aşa cum Traian
Băsescu a dictat. Hotărârea Curţii a fost modificată fundamental, fără
ca aceasta să se mai fi întrunit în plen. Tot ce a cerut preşedintele
suspendat prin ameninţări, declaraţii şi acuzaţii publice s-a redactat
într-o erată de îndreptare a erorilor materiale ale hotărârii publicate
în Monitorul Oficial.
Aşadar, nu este relevant cum judecă şi hotărăşte Curtea, ci cum
dictează şi îndreaptă Judecătorul Constituţional Suprem, Traian Băsescu,
erorile materiale ale celor 9 judecători.
În cele ce urmează, o succintă analiză a contextului evenimentelor.
Cine a parcurs, în rutina trecerii în revistă a ştirilor cotidiene,
fluxul informaţiilor de “ultimă oră”, vineri, 3 august crt., a putut
observa că preşedintele Partidului Democrat Liberal, bihoreanul Vasile
Blaga, senator de Bucureşti (ca şi cum acasă nu l-ar fi onorat un
colegiu!), fără nicio intenţie de a interfera în cea mai recentă
hotărâre a Curţii Constituţionale (?!), a comunicat ţării şi Uniunii
Europene: “ (…) cei de la PDL putem solicita Curţii un termen mai scurt.
Cred că domnul preşedinte ar putea să o facă, dar să vedem ziua de
astăzi. Şi eu cred că amânarea este mult prea lungă. Mult prea lungă
pentru economia românească".
Care “economie românească”, domule senator?! Cea a marii evaziuni, a
corupţiei politice instituţionalizate, a drenării bugetului de către
clientela politică? Economia din România nu mai este românească.
Economia din România este reprezentată de jungla afacerilor unor reţele
transnaţionale ale criminalităţii dependente de protecţia unui sistem de
putere mafiot. Un sistem care, atunci când i se clatină “capo del tutti
capi”, generează speculaţii financiare fără nicio legătură cu vreo
economie românească reală, de altfel inexistentă.
Ştirea despre imixtiunea politică a Partidului Democrat Liberal
într-o hotărâre internă a Curţii Constituţionale a fost postată la ora
12.30 fix. Peste exact numai 15 minute, o altă ştire şochează şi reţine
privirea: “Preşedintele Curţii Constituţionale, Augustin Zegrean: Curtea
Constituţională se reuneşte pe 31 august“. Adică, “Quod erat
demonstrandum! Ca să se ştie, Curtea Constituţională are un preşedinte
şi membri pe care “(…) noi cei de la PDL putem (…)". Nici măcar nu au
avut bunul-simţ să fie discreţi într-o chestiune care este, prin ea
însăşi, mai mult decât scandaloasă.
Din succesiunea cronologică a celor două ştiri este evident că la
ora 12.30 legătura superioară (n.n. de partid?!) a preşedintelui Curţii
Constituţionale îi transmisese ordinul de misiune. Surprind, însă,
tupeul şi sfidarea cu care preşedintele PDL, domnul senator Vasile
Blaga, a deconspirat un astfel de fapt. Una peste alta, prin asta nu i
s-a făcut un serviciu preşedintelui suspendat. Dimpotrivă.
Dar de ce să ne mirăm. Martori oculari relatează, unul chiar
într-un interviu, cum, în dimineaţa dinaintea predării interimatului
funcţiei prezidenţiale, “preşedintelui ales” i se raporta, la reşedinţa
de la vila “Lac III“, pe telefonul “S”, modul în care au votat
judecătorii Curţii Constituţionale suspendarea sa, iar la auzul numelui
celui de-al cincilea judecător, cel care nu a votat la ordin, a
exclamat: „Aha, (…), nemernicul naibii!".
Cine nu este taliban, adica îşi foloseşte mintea şi nu votează la
ordin, este nemernic. Aceasta rezultă a fi părerea celui care i-a
decorat in corpore pe actualii judecători ai Curţii. Chipurile, nu ca
să-i fidelizeze, ci fiindcă se aniversau 20 de ani de la înfiinţarea
Curţii Constituţionale a României. Dacă acesta era adevăratul motiv,
atunci firesc era să fie decoraţi şi judecătorii ale căror mandate au
expirat, preşedinţii anteriori ai Curţii, fiindcă aşa se cuvine la un
astfel de moment aniversar. Dar poate cineva să dea vreun exemplu de
recunoştinţă sinceră din partea-i pentru serviciile aduse patriei, în
afară de onorurile post mortem, la care este obligat?!
Monosilabicele exprimări publice ale câte unui judecător al Curţii
Constituţionale, când se întâmplă asemenea rare evenimente, sunt de-a
dreptul îngrijorătoare. Niste fizionomii încrâncenate, guri încleştate,
construcţii verbale chinuite, oameni întotdeauna sub o evidentă
presiune, speriaţi de întrebări şi microfoane. Oare aceasta să fie şi
unitatea de măsură a devoţiunii şi profesionalismului cu care cei în
cauză garantează supremaţia Constituţiei României?!
În urmă cu mai bine de cinci ani, în contextul primei suspendări a
exerciţiului funcţiei preşedintelui României, numele unor judecători ai
Curţii Constituţionale şi cotele dosarelor lor din Arhiva Securităţii se
aflau pe agenda şi sub lupa primului adjunct al directorului
securităţii naţionale. Pe cât de mare a fost scandalul, la fel de adânc a
fost şi mormântul acestei afaceri politice, care pe alte meridiane se
lăsa cu încheierea deloc onorabilă a carierei în funcţie publică a celor
vinovaţi.
S-a reuşit atunci până şi escamotarea concluziilor drastice şi a
propunerilor pe măsură ale unei comisii parlamentare speciale de control
a activităţii serviciului naţional de securitate. Motiv pentru care
raportul comisiei a fost livrat presei de parlamentari din opoziţie.
Numai de la Washington au fost auzite oarece ecouri. La Bucureşti au
avut loc înjurături marinăreşti, s-au rostit ameninţări scrâşnite în
surdină, după care s-a lăsat o linişte de mormânt.
Acela să fi fost momentul marii încălecări şi talibanizări a Curţii
Constituţionale?! Artizanii porcăriei sunt bine mersi, mai zdravăn
consolidaţi în ierarhia puterii oculte, cu grade la care le-ar fi venit
rândul cândva în viitor şi cu cărţile făcute pentru toate alternanţele
la puterea aparentă a partidelor politice. Asta fiindcă, potrivit
adevărului scăpat de senatorul Mircea Geoană, “(…) nimeni nu ştie, nici
chiar noi nu mai ştim câţi suntem” (n.n. ofiţeri acoperiţi în partidele
şi instituţiile puterii politice).
Ce ar putea fi tentat să facă un ofiţer acoperit dacă ar ajunge
preşedinte de republică? Să o rupă cu trecutul său marcat de
tulburătoare secrete sau să-şi multiplice acest trecut la scara
sistemului de guvernământ pe care şi-l doreşte în permanenţă “revista de
front” şi defilând?
Foşti ofiţeri de securitate grupaţi în câte o falangă politică
şi/sau economică nu au reprezentat chiar mândria sau gloria instituţiei
pe care unii sunt tentaţi să o vadă ca fiind alcătuită numai din
profesionişti de elită. Dovada este una vie şi a devenit blestemul ţării
noastre. Au fost şi ofiţeri care au dovedit o compatibilitate malignă
cu creaţiile lor mai puţin reuşite şi cărora, pentru a-şi estompa
eşecurile, le-au mai cosmetizat “mapele profesionale”, prezentându-i
drept valori ale frontului secret. Unele chiar bune de “export”!
Învăţămintele istoriei arată că agenţii rebutaţi, scăpaţi
controlului instituţionalizat al sistemului, aşa cum zeci de cazuri se
cunosc (între care Lenin, Stalin, Saddam Hussein, dictatori de prin
America Latină, Africa ori Indochina), devin nişte jucării extrem de
periculoase. Interzise exerciţiului funcţiei de demnitate publică şi
excluse de la responsabilitatea deciziilor politice de stat.
Fiindcă asemenea angoase ne urmăresc şi după mai bine de două
decenii de la despărţirea de un trecut care, din pacate, devine tot mai
des reper axiologic de comparaţie, nu se poate să nu ne întrebăm cine şi
de ce talibanizează societatea românească?
