Un ceai de plante, câteva picături de tinctură, o alifie de gălbenele… Medicina naturistă – cum e numită la noi cu un termen nu tocmai corect -, sau medicina alternativă, ori complementară, cum i se mai spune, pare mereu asociată cu gingăşia plantelor, cu calmul şi armonia lumii vegetale. E, poate, unul dintre motivele includerii ei în categoria „medicii blânde”, o clasificare eronată, pe care un mare naturopat, Jean Valnet, o respingea categoric, avertizîndu-ne că medicina herbală, mai ales aromaterapia, e departe de a fi blândă, putând avea efecte neaşteptat de dure. De altfel, şi concepţia incompletă care ne face să limităm medicina tradiţională la regnul vegetal şi, cel mult la ciuperci, este o eroare: farmacopeele tradiţionale ale multor popoare cuprind produse de origine animală, iar obţinerea lor e atât de departe de ideea de blândeţe, încât i-ar face pe mulţi să nu le mai consume, dacă ar şti ce implică dobândirea lor. Despre aceeasta va fi vorba : despre o faţă adeseori necunoscută, brutală, plină de cruzime – faţa întunecată a medicinei naturale.
Ideea că, pe vremuri, oamenii erau mai buni şi mai blânzi cu semenii lor şi cu animalele este, iarăşi, o concepţie eronată a multora dintre noi: idealizăm trecutul, pentru că nu-l cunoaştem îndeajuns de bine.
Multe practici medicale tradiţionale implicau uciderea unor animale dar, poate, situaţia era mai bună pe vremea când oamenii erau mai puţini, animalele erau mai multe, iar materiile prime animale de uz medical erau procurate prin vânarea unor exemplare, într-un număr nu atât de mare încât să pună în pericol speciile.
Multe practici medicale tradiţionale implicau uciderea unor animale dar, poate, situaţia era mai bună pe vremea când oamenii erau mai puţini, animalele erau mai multe, iar materiile prime animale de uz medical erau procurate prin vânarea unor exemplare, într-un număr nu atât de mare încât să pună în pericol speciile.
Apoi, a venit explozia populaţională a secolelor XIX-XX; numărul locuitorilor globului a crescut enorm, consumul (inclusiv de leacuri tradiţionale) tot aşa, globalizarea a favorizat răspândirea unor cunoştinţe, mondializarea comerţului a făcut posibilă răspândirea utilizării unor remedii naturale, iar toate la un loc au dus - în ciuda dezvoltării medicamentelor de sinteză şi în paralel cu aceasta - la o cerere mult prea mare de produse de origine animală, cerere care nu mai putea fi acoperită prin vânarea câtorva sute ori mii de exemplare, cum se întâmplase în secolele anterioare.
Şi atunci s-a intensificat exploatarea comercială a speciilor furnizoare de leacuri, fie prin vânarea excesivă, ce a dus câteva specii în pragul extincţiei, fie în ferme speciale, unde modernizarea a mărit enorm eficienţa exploatării, dar a dus la practici de o cruzime revoltătoare. Iată câteva dintre speciile utilizate - martirizate, uneori - pentru obţinerea unor râvnite leacuri naturiste, mai ales în medicina tradiţională orientală.
Cerbul îşi leapădă coarnele la începutul fiecărei primăveri, după cum ştim, şi în fiecare an o nouă pereche de coarne (de la an la an mai mari, mai rămuroase) îi creşte pe parcursul câtorva luni, fiind gata de întrebuinţare toamna, în sezonul de împerechere. La începutul creşterii, coarnele sunt moi, alcătuite dintr-un ţesut bogat irigat cu sânge şi acoperite de un fel de blană fină, ca un pluş, numită de vânători "catifea". Abia după câteva luni, după ce au atins lungimea maximă, coarnele încep să se calcifice, întărindu-se; catifeaua cade de pe ele fâşii-fâşii, iar la finalul sezonului de creştere, coarnele capătă aspectul definitiv: tari, osoase, aşa cum ni le imaginăm mereu când ne gândim la cerbi.
Şi atunci s-a intensificat exploatarea comercială a speciilor furnizoare de leacuri, fie prin vânarea excesivă, ce a dus câteva specii în pragul extincţiei, fie în ferme speciale, unde modernizarea a mărit enorm eficienţa exploatării, dar a dus la practici de o cruzime revoltătoare. Iată câteva dintre speciile utilizate - martirizate, uneori - pentru obţinerea unor râvnite leacuri naturiste, mai ales în medicina tradiţională orientală.
Cerbul îşi leapădă coarnele la începutul fiecărei primăveri, după cum ştim, şi în fiecare an o nouă pereche de coarne (de la an la an mai mari, mai rămuroase) îi creşte pe parcursul câtorva luni, fiind gata de întrebuinţare toamna, în sezonul de împerechere. La începutul creşterii, coarnele sunt moi, alcătuite dintr-un ţesut bogat irigat cu sânge şi acoperite de un fel de blană fină, ca un pluş, numită de vânători "catifea". Abia după câteva luni, după ce au atins lungimea maximă, coarnele încep să se calcifice, întărindu-se; catifeaua cade de pe ele fâşii-fâşii, iar la finalul sezonului de creştere, coarnele capătă aspectul definitiv: tari, osoase, aşa cum ni le imaginăm mereu când ne gândim la cerbi.
Dar unii nu mai ajung în această etapă. În faza în care coarnele sunt încă moi şi vascularizate, ele conţin o substanţă numită pantocrină, foarte preţuită în medicina asiatică. Pantocrina este considerată o substanţă cu proprietăţi energizante, anti-inflamatorii, un tonic şi revitalizant al întregului organism. Drept care, în urma unei cereri tot mai mari pentru această substanţă, vânarea cerbilor masculi nemaiputând asigura necesarul, s-a trecut la creşterea lor în captivitate, în ferme specializate.
În fiecare an, în perioada când coarnele sunt încă moi şi acoperite de catifea, are loc recoltarea: rând pe rând, cerbii sunt băgaţi printr-un fel de strungă şi ţinuţi zdravăn de câţiva oameni, în vreme ce alţii le taie coarnele cu un fierăstrău, iar sângele curge şiroaie. Coarnele adunate sunt apoi vândute pe piaţa leacurilor tradiţionale.
Ferme de acest gen există în China şi în partea asiatică a Rusiei, dar în Canada şi Noua Zeelandă. Proprietarii lor susţin că operaţia nu provoacă suferinţă animalelor, deoarece coarnele nu au terminaţii nervoase. Totuşi, e greu de crezut că o procedură care implică atâta sânge şi spaimă din partea animalelor ar fi nedureroasă. Aceste imagini înfăţişează un proces care nu poate fi altfel decât traumatizant. 
http://www.youtube.com/watch?v=7_Wip536wgQ&feature=player_embedded
Rinocerii cad victimă obsesiei asiatice pentru cornul de rinocer (recomandat în caz de febră şi convulsii, deşi occidentalii sunt convinşi că asiaticii îl folosesc drept afrodisiac…) , în ciuda faptului că e constituit în cea mai mare parte din keratină - aceeaşi proteină din care sunt alcătuite unghiile şi părul oamenilor, blana mamiferelor, ghearele şi penele păsărilor…
Un alt leac extrem de apreciat în medicina asiatica este fierea de urs, considerată un leac suveran împotriva febrei, a bolilor de ficat, a unor afecţiuni oculare şi a inflamaţiilor de tot felul. Pe vremuri, fierea era obţinută de la urşii vânaţi dar, cu timpul, cererea a depăşit cu mult cantitatea ce putea fi asigurată prin vânătoarea legală.
În India, Rusia, Vietnam, China, mii de urşi tibetani sunt vânaţi ilegal de către braconieri, pentru blana, labele şi fierea lor, ducând la un declin marcat al populaţiilor.
Nici aşa fierea de urs nu ajunge pentru a satisface cererea, aşa că s-a trecut la practica extrem de crudă a creşterii urşilor în captivitate, pentru a le recolta preţiosul lichid biliar.
În India, Rusia, Vietnam, China, mii de urşi tibetani sunt vânaţi ilegal de către braconieri, pentru blana, labele şi fierea lor, ducând la un declin marcat al populaţiilor.
Nici aşa fierea de urs nu ajunge pentru a satisface cererea, aşa că s-a trecut la practica extrem de crudă a creşterii urşilor în captivitate, pentru a le recolta preţiosul lichid biliar.
Specia crescută în aceste oribile ferme de fiere - care se găsesc mai ales în China, dar şi în Coreea de Sud - este mai ales ursul negru asiatic (Ursus thibetanus). Urşii - care pot cântări peste 100 kg - sunt ţinuţi în cuşti strâmte, care permit crescătorilor accesul uşor la abdomenul animalului, dar îi împiedică pe urşi să se ridice în picioare, restricţionându-le sever mişcarea. Un cateter (tub) este fixat permanent, pe cale chirurgicală, în abdomen, cu un capăt implantat în vezica biliară. De două ori pe zi, prin acest cateter este recoltată bila, un lichid produs de ficat şi stocat în vezica biliară.
Este o viaţă de tortură, iar unii observatori au semnalat cazuri în care urşii supuşi, timp de ani de zile, unor astfel de condiţii de trai ajung chiar să se sinucidă. Exemplarele crescute în astfel de ferme suferă de probleme grave de sănătate - atrofie musculară, malnutriţie - stresul unei astfel de existenţe chinuite scurtându-le viaţa. Când, după câţiva ani, nu mai pot produce bilă, sunt sacrificaţi, comercializându-se labele (considerate o delicatesă), blana şi vezica biliară.
Fierea de urs conţine, ca substanţă activă, acidul ursodeoxycholic (USDA), care se găseşte în bila tuturor mamiferelor, la urşi aflându-se, se pare, în cantitate mai mare, ceea ce explică tradiţia folosirii fierei de urs. Însă acestă substanţă a fost , de asemenea, sintetizată în laborator, iar varianta sintetică este comercializată încă din 1998, fiind incorporată în medicamente vandute sub diferite denumiri (Actigall, Ursosan, Egyurso, Urso, Urso Forte, Deursil etc.); prin urmare, nu ar mai fi necesară recoltarea ei de la urşi. Cu toate acestea, fermele producătoare de fiere de urs încă există.
Numeroase organizaţii de protecţie luptă pentru desfiinţarea acestor ferme, existând acţiuni de salvare a urşilor şi centre de recuperare pentru aceştia. Dar amploarea acestor operaţiuni este, în prezent, prea mică pentru a stăvili practica recoltării bilei de la exemplare captive de urşi tibetani. Mii de exemplare sunt încă supuse la chinuri zilnice, în cuştile strivitoare în care existenţa lor cu greu poate fi numită viaţă. Măsurile oficile, luate ca răspuns la presiunile diferitelor organizaţii internaţionale sau ale unor grupuri de cetăţeni, încă nu au putut stăvili această practică. Cercetătorii organizaţiei World Society for the Protection of Animals (WSPA) estimau, în 2007, că peste 12.000 de urşi erau încă ţinuţi în captivitate şi exploataţi în aceste lagăre de tortură, în Vietnam, China şi Coreea de Sud.
http://www.youtube.com/watch?v=7_Wip536wgQ&feature=player_embedded
Rinocerii cad victimă obsesiei asiatice pentru cornul de rinocer (recomandat în caz de febră şi convulsii, deşi occidentalii sunt convinşi că asiaticii îl folosesc drept afrodisiac…) , în ciuda faptului că e constituit în cea mai mare parte din keratină - aceeaşi proteină din care sunt alcătuite unghiile şi părul oamenilor, blana mamiferelor, ghearele şi penele păsărilor…
Cercetări recente au arătat că pulberea de corn de rinocer nu are niciun efect terapeutic, iar China - unde există cea mai mare cerere - a acceptat oficial aceste concluzii, a semnat un acord internaţional privind interzicerea importului de coarne de rinoceri (Convention on International Trade in Endangered Species - CITES) şi a scos cornul de rinocer din farmacopeea medicală chineză încă din 1993. Dar, din păcate (şi nu numai în China) sub reglementările oficiale există şi prosperă încă o economie subterană, o uriaşă piaţă neagră pentru astfel de leacuri, unde comerţul clandestin este asociat unei cereri încă foarte mari. Din acest motiv, numeroşi rinoceri africani şi asiatici, din specii deja foarte ameninţate, sunt ucişi de braconieri, care le taie la repezeală coarnele şi dispar, lăsând un urmă cadavrul unui animal de câteva sute de kilograme, ucis doar pentru cornul său, ineficient, dar atât de preţuit…
Tigrul este unul dintre animalele cele mai vânate de vânzătorii de leacuri; medicina tradiţională chineză consideră diferite părţi ale corpului tigrului drept benefice pentru sănătate, atribuindu-le tot felul de însuşiri (de la analgezice până la afrodisiace), drept care cererea e mare şi, în ciuda convenţiilor internaţionale care interzic vânarea acestei specii şi comercializarea produselor obţinute din ea, tigrii sunt încă ucişi de braconieri pentru a alimenta uriaşa piaţă neagră pe care se comercializează asemenea leacuri.
Câteva dintre subspeciile de tigru (cea balineză şi cea javaneză) au şi dispărut, iar altele sunt ameninţate cu dispariţia; printre acestea din urmă se numără foarte rarul tigru din sudul Chinei şi tigrul siberian.
Ca şi în cazul rinocerilor, există o prăpastie între poziţia oficială a ţărilor implicate (ale căror guverne nu numai că sunt semnatare ale unor convenţii internaţionale privind conservarea, dar şi finanţează programe costisitoare de protecţie) şi amplul comerţ clandestin care are ca obiect respectivele animale. Dacă "vinul de tigru" (vin în care au fost macerate oase de tigru) este oficial interzis, nu înseamnă că el nu poate fi procurat, dacă ştii cui să te adresezi şi eşti dispus să-ţi asumi unele riscuri.
Ca şi în cazul rinocerilor, există o prăpastie între poziţia oficială a ţărilor implicate (ale căror guverne nu numai că sunt semnatare ale unor convenţii internaţionale privind conservarea, dar şi finanţează programe costisitoare de protecţie) şi amplul comerţ clandestin care are ca obiect respectivele animale. Dacă "vinul de tigru" (vin în care au fost macerate oase de tigru) este oficial interzis, nu înseamnă că el nu poate fi procurat, dacă ştii cui să te adresezi şi eşti dispus să-ţi asumi unele riscuri.
După cum se vede, medicina tradiţională nu e nici pe departe blândă - în niciun sens. Situaţia e cu atât mai tristă cu cât unele dintre produsele care cer cel mai mare tribut în vieţi de animale (precum cornul de rinocer ori oasele de tigru) nici nu au un efect tămăduitor real - cel mult unul placebo - iar însuşirile care li se atribuie se bazează mai degrabă pe simbolurile asociate cu aceste fiinţe. Alteori, există alternative obţinute prin metode lipsite de cruzime, ce ar putea înlocui produsele tradiţionale a căror procurare implică atâta suferinţă pentru animale. Şi totuşi, cererea e mare în continuare, iar animalele continuă să sufere...
